în versiunea latin? a tratatului descartian passiones animae

Vox passionum (echivalarea ?i antonimia
pentru exprimarea afectelor) în versiunea
latin? a tratatului descartian
Passiones animae
Ioana-Rucsandra DASC?LU
Ceea ce gramatica tradi?ional? includea în clasa cuvintelor formate cu
afixe (sufixe, prefixe, prefixoide) (Fischer 1989) a fost redefinit în
lingvistica latin? modern? ca sinteme (Touratier 2008: 262-265). De
sinteme1 sunt interesat? în aceast? lucrare, de vocabularul filosofic al
pasiunilor în tratatul lui René Descartes Passiones animae, eviden?iind
influen?ele asupra limbii latine, dup? cum se observ? din versiunea latin?
a manuscrisului aflat la Biblioteca Academiei Române din Bucure?ti2;
compara?ia urm?re?te în mod special preluarea de idei ?i de vocabular în
raport cu filosofia stoic? a lui Seneca.
Sufixele ?i prefixele au valori lexicale ?i gramaticale (ex. -or, -ion
ca nume de ac?iune sau com-, per- ca prefixe perfective, deci aspectuale),
cercetarea lor descriind cu siguran?? mai exact sentimentele denumite,
reprezentând un sprijin util ?i pentru vocabularul sentimentelor din
limbile moderne.
Traducerea în limba latin? a tratatului descartian Pasiunile sufletului
îi apar?ine juristului francez emigrat în Olanda Henri des Marets; cu
modestia autorului, acesta recunoa?te c? a realizat o traducere care s?
redea perfect inten?iile ?i sensul afirma?iilor descartiene-incertitudinea
cu privire la stilizarea tratatului îl nelini?te?te; nu a avut timp pentru
îngrijirea limbii latine pe care o utilizeaz? în traducere-î?i adecveaz?
limba latin? la necesit??ile textului de specialitate, la limbajul
filosofic.
Ne mireris uero, beneuole Lector, quod styli qua nostra lingua usus
est, nitorem, latino sermone assequi non putuerim.
(Cititorule binevoitor, s? nu te miri c? nu am putut urm?ri str?lucirea
stilului de care s-a folosit limba noastr? în exprimarea
latineasc?)(tr.n.).
Interesat cu prec?dere de comunicarea de specialitate, traduc?torul nu
vizeaz? elegan?a scrierilor sale:
Satis mihi fuit eos quam potui fidelissime exprimere; quod dum facio
elegantiae obliuiscor.
(Mi-a fost îndeajuns s? le exprim cât am putut mai fidel; cât? vreme
reu?esc acest lucru, uit de elegan??) (tr. n.).
Adverbul fidelissime exprim? chiar adaptarea la limbajul de
specialitate filosofic latin.
Dic?ionarul etimologic al limbii latine (DELL 1959) clasific? cuvintele
dup? data apari?iei lor ?i dup? originea acestora, în: cuvinte vechi (mots
anciens), cuvinte clasice (mots classiques), cuvinte târzii (mots tardifs).
Se eviden?iaz? originea respectivelor cuvinte, dup? criteriul etnic-cuvinte
grece?ti, sau dup? criteriul social-cuvinte ecleziastice din latina
cre?tinismului, ceea ce demonstreaz? practic repartizarea teritorial? ?i
profesional? a limbii latine.
No?iunea central? a tratatului este aceea de pasiune, care are
echivalentul latin passio, onis, pe care traduc?torul prefer? s? îl
p?streze ca o op?iune necesar? în exprimarea rela?iei dintre persoan? ?i
obiect:
Cum nomen Affectuum Latinius forte posset usurpari, maluerim tamen
Passionum uocem retinere, quo Authoris ipsius principiis magis inhaerere.
(De?i ar fi fost poate posibil s? m? folosesc de numele sentimentelor
într-o manier? mai latin?, am preferat totu?i s? re?in cuvântul "pasiune",
de care se prind mai bine înv???turile autorului însu?i) (tr.n.).
Dac? traduc?torul însu?i va selecta substantivul latin uox (voce),
preferându-l înaintea altor cuvinte (uerbum, i; uocabulum, i; nomen, inis),
aceasta demonstreaz? rela?ia strâns? dintre textul în original ?i
traducerea sa în limba latin? ca lingua franca, schimbare care s? îi
asigure circula?ia interna?ional? în secolul al XVII-lea. Termenul uox îi
asigur? acestei traduceri ca rezultat al întâlnirii dintre cele dou?
personalit??i consonan?a deplin? ?i acordul plenar.
A numi fericit? exprimarea filosofului francez-feliciter (Et ausim sane
dicere, illos non potuisse ab alio quam ab homine Gallo satis feliciter
exprimi) înseamn? a recunoa?te leg?tura osmotic? dintre autor ?i opera sa.
Substantivul latin passio reprezint? traducerea în latina ecleziastic? a
cuvântului grecesc pa¢qoj, cu sensul de "patim? christic?, pe cruce" (DELL
1959: 488). În articolul al XVII-lea al tratatului s?u, Descartes face
distinc?ia între ac?iuni ale sufletului ?i pasiuni ale sufletului, pe care
o reg?sim ?i în defini?iile din dic?ionar, în perechile de verbe eline
pa¢sxein ?i dra½n, traduse în limba latin? prin pati ?i facere.
(Cele pe care le numesc ac?iuni ale sufletului sunt toate dorin?ele
noastre, deoarece experien?a ne arat? c? ele vin direct din sufletul nostru
?i par s? nu depind? decât de el. A?a cum, dimpotriv?, pot fi, în general,
numite pasiuni ale sufletului toate felurile de percep?ii sau de cuno?tin?e
care se afl? în noi, deoarece adeseori nu sufletul nostru le face a?a cum
sunt, ci totdeauna sufletul le prime?te de la lucrurile care sunt
reprezentate prin ele) (Descartes 1984: 65-66).
Dorin?a este asociat? ac?iunii, iar percep?ia ?i cuno?tin?ele sunt
asociate pasiunii.
Din defini?ia pasiunilor, acestea sunt echivalate cu percep?ii,
sentimente, emo?ii ale sufletului, cauzate de mi?carea spiritelor:
Postquam hic consideratum fuit in quo Passiones animae differant ab
omnibus aliis eius cogitationibus, mihi uidetur eas in genere posse
definiri, perceptiones, aut sensus, aut commotiones animae, quae ad eam
speciatim referuntur, quaeque producuntur, conseruantur et corroborantur
per aliquem motum spirituum.
(Dup? ce am v?zut prin ce se deosebesc pasiunile sufletului de toate
celelalte gânduri ale lui, mi se pare c? putem îndeob?te s? le definim;
pasiunile sunt percep?ii sau sentimente sau emo?ii ale sufletului care sunt
raportate în mod special la suflet ?i care sunt cauzate, între?inute ?i
înt?rite printr-o anumit? mi?care a spiritelor) (Descartes 1984: 71).
Termenii latini ai acestei traduceri vor fi prezenta?i din punctul de
vedere al form?rii lor ?i al provenien?ei-termeni apar?inând filosofiei
clasice greco-latine, cuvinte ecleziastice, cuvinte grece?ti adaptate
limbii latine.
Dintre cuvintele vechi atragem aten?ia asupra unor termeni desemnând
sentimente primitive, primare: odium, metus, fauor.
Odium, din familia lexical? a verbului odi, isse se define?te ca "ur?
?i obiect de ur? sau de dezgust" (DELL 1959: 458), fiind una dintre cele
?ase pasiuni primitive (art. al LXIX-lea). Descartes explic? dragostea ?i
ura împreun?, eviden?iind opozi?ia dintre ele:
Et cum nobis offertur ut malum aut noxium, id nos stimulat ad odium
(art. al LVI-lea).
(?i când ceva ni se ofer? ca r?u sau d?un?tor, aceasta ne îndeamn? la
ur?) (tr.n.).
Antonimul s?u, care îi sprijin? definirea, este amor: acest substantiv
este atestat înc? din perioada arhaic? (Naeuius, Ennius), este un derivat
cu sufixul -or, care descrie un proces autonom, o stare, un sentiment,
implicând o tulburare interioar? care afecteaz? subiectul (Quellet 1969),
în opozi?ie cu sufixele care formeaz? nume de ac?iune. Studiul recent al
lui Thomas îi atribuie sufixului -or capacitatea de transformare, dinamica
ac?iunii, care se opune constantei de comportament (ex. pudor în contrast
cu pudicitia) (Thomas 2005: 59).
(Art. al LVI-lea): Verum cum aliquid ut bonum respectu nostri, id est
ut conueniens nobis repraesentatur, id sui Amorem excitat.
(Îns? când ceva ni se prezint? ca bun cu privire la noi, adic? pe
potriva noastr?, acesta stârne?te dragostea de sine) (tr.n).
Dup? cum amor s-a format de la amare, de la verbul fauere se va forma
fauor (DELL 1959: 220): cuvânt neatestat înainte de Cicero, care îl va
introduce, acesta desemneaz? "solicitudinea", fiind discutat împreun? cu un
alt cuvânt, gratitudo (art. al LXIV-lea: fauor et gratitudo).
Un alt termen cu acela?i statut (ancien, usuel) apare în articolul al
LVIII-lea prin latinescul metus, asociat altor sentimente: spes (speran?a),
zelotypia (gelozia), decuritas (siguran?a), desperatio (desperarea). Din
defini?ia lui Varro, L.L. 6, 48:
Metuere a quodam motu animi, cum id quod malum casurum putat refugit
mens se desprinde etimologia popular? provenind din motus animi ?i din
mens, ntis; foarte frecvent în latina arhaic? la Naevius ?i Ennius, în
limbajul juridic: "constrângere moral? impus? cuiva, pentru a-l determina
s? îndeplineasc? un anumit act, prin amenin?area unui r?u iminent" (DELL
1959: 402).
Teama (metus) este prezentat? ca antonim al speran?ei (spes).
Un cuvânt situat la baza argumenta?iei descartiene atât de fantezist
exprimat?, cu privire la alc?tuirea corpului uman, este acela de "mi?care":
din radicalul verbului moueo, ere se formeaz? în epoca clasic? dou?
substantive:
motus, us (catalogat fiind ca mai frecvent ?i mai variat în
accep?iunile sale)
motio, onis (traducerea elinului ki¢nhsij)
care se reg?sesc ca atare sau cu prefixe, sufixe în varianta latin? a
Pasiunilor sufletului.
Precum cuvintele latine ascensio, uisio, formate cu sufixul -ion,
reprezint? procesul subiectiv, motio desemneaz? ac?iunea de a se mi?ca-
commotiones animae (emo?ii ale sufletului, mi?c?ri intrinseci ale
sufletului), iar cuvântul motus, format cu sufixul -tus, de asemenea uisus,
ascensus desemneaz? capacitatea propriu-zis? a obiectului de a se mi?ca
(art. al LII-lea: prout etiam eadem agitatio spirituum quae solet eas
producere, disponit c